Fobia mea față de curățenie sau Un nou pretext să scriu despre relația cu maică-mea

Ramblings about myself #14

BIG, BIG DISCLAIMER: Acest text nu e o postare propriu-zisă. E un text pe care l-am scris pentru facultate, la materia Psihopatologie (da, se face și așa ceva la Psihologie), și mi-am zis, din moment ce oricum a fost mai degrabă eseu personal decât neapărat o temă sobră, să-i dau un copy-paste cinstit și aici. Trebuia să scriem despre o fobie non-clinică, fie personală, fie a cuiva pe care cunoșteam. Aveam de ales între o fobie de-a mea (fobia de curățenie) și fobia lu’ taică-meu (nu mănâncă pui de când mă știu pe lumea asta). A lui nu era așa interesantă, că nu prea aveam ce să scriu, mai ales că, de câte ori l-am întrebat de experiențele sale cu păsări de curte, nu mi-a spus nimic concret, așa că am preferat să mă iau pe mine, că puțin era și despre fobia mea, dar și despre fobia maică-mii, care funcționează împreună, deși sunt în opoziție ca formă de expresie. Plus că, pentru cine nu a aflat deja, unul din hobby-urile mele preferate e să mă plâng de relația cu maică-mea, care a fost și continuă să fie taică-meu d.p.d.v. emoțional, iar taică-meu, maică-mea d.p.d.v. emoțional. Probabil că l-aș fi postat și dacă nu luam 10 la materia asta (încă mă întreb cum și de ce, că așa sunt eu, caut calul de dar la dinți), dar acum am motiv să cred despre mine că poate aș fi bună ca psiholog clinician, dacă mi-aș dori asta pentru mine pe viitor (nu neapărat). Și așa știu destule simptome despre o grămadă de tulburări de personalitate și, în general, știu cam cu ce se mănâncă problemele de sănătate mintală, chiar și cele mai serioase, nu doar anxietatea și depresia ușoară spre moderată. Poate are legătură și cu Iulia adolescenta care avea senzația că o să înnebunească la un moment dat în viața asta, dar așa cum am învățat despre schizofrenie, dacă e să se declanșeze, se întâmplă până la 30 de ani (mai devreme la bărbați, mai târziu la femei), statistic vorbind, iar eu am 31 de ani din iunie anul acesta, deci slabe șanse, deși nu zero absolut.

Un alt disclaimer ar fi că, deși îmi place să mă plâng de relația cu maică-mea, eu, spre deosebire de ea, știu și înțeleg de unde vine, de ce e cum e și încerc să empatizez cu ea, deși încă îmi vine greu, tendința tot e să mă cert cu ea, ceea ce e futil, că-mi pot consuma energia pe altceva, nu să mă cert cu cineva despre care știu care îi sunt limitele, dar aia e, căcat se întâmplă. Poate o să mă maturizez până la 40 de ani să nu mai vreau să mă cert cu maică-mea. Sau poate o să moară până ajung eu la 40 de ani și atunci chiar n-o să mai am cu cine să mă cert. Mă rog, poate doar cu vocile din capul meu. Nu vocile de tip halucinație auditivă, da?

[de aici începe eseul]

A. Anamneză

Nu mi-a plăcut niciodată să fac curat. Niciodată. Dar nici mamei mele.

A început de când eram mică. Poate în gimnaziu, dar în liceu știu clar că deja uram tot ce avea legătură cu ideea de curățenie. Îmi aduc aminte perfect că mama mea, sâmbătă dimineață, mai ales vara, când voiam să dorm mai mult (chiar aveam nevoie de somn și nici acum nu s-a schimbat acest lucru; corpul meu îmi cere somn ca să se calibreze emoțional, psihic; chiar nu e un moft pentru mine faptul că am nevoie de somn), trebuia să mă trezească în reproșuri despre cum dorm prea mult, că soarele e sus pe cer de la ora 6 dimineața, să mă trezesc, că nu vrea să o apuce prânzul făcând curat, că nu am de gând să mănânc micul dejun. Cât timp dormeam, oricum făcea curat în altă parte a casei sau în camerele din jurul camerei mele sau gătea. Eu deveneam cuiul lui Pepelea în planurile ei de curățenie. Nu mai știu dacă tot în perioada asta sau mai târziu, când am ajuns la facultate, mama a început să mă pună să fac curat în toată casa vara. Toată casa însemnând parter și etaj, cu 3 dormitoare, o baie și un hol la etaj, iar la parter, hol și living open space, o baie de serviciu, biroul tatălui meu și bucătăria. Poate că nu ar trebui să mă plâng că era greu să curăț atâtea camere, că, în fond, eram tânără, deci destulă energie pentru așa ceva, dar nu a fost cazul meu. Habar n-am cât a contribuit faptul de a avea diabet + poliartritră reumatoidă, la fel cât nu știu cât a contat refuzul meu emoțional de a vrea să fac asta (dar o făceam chiar și așa, pentru că încă speram că o să obțin validare din partea mamei mele), dar știu sigur că oboseam și mă frustra oboseala mea, sarcina în sine, și o întrebam regulat pe mama mea de ce au vrut casă atât de mare, că pe măsură ce va îmbătrâni și-și va pierde din stamină, n-o să mai poată să facă curat în toată casa la fel ca atunci când era mai tânără.

Dacă nu făceam curat vara în fiecare săptămână sau o dată la două săptămâni, mama mă ruga să fac curat în preajma sărbătorilor (Crăciun, Paște), cât timp ea făcea de mâncare. Făceam asta fără să comentez, îmi puneam muzică în căști și începeam să șterg praful. Am avut și o perioadă în care m-a lăsat pe mine să fac curat la mine în cameră, cel puțin, dar tot cu reproșuri că nu mă trezesc și că pierd jumătate de zi până mă trezesc eu să fac treabă. Dar pe scurt, mereu am pășit pe teren minat în preajma mamei mele (în general, nu doar legat de curățenie). Iar subiectul sarcinilor pe care mi le-a pus obligat în brațe e cu atât mai complicat emoțional cu cât, ani de zile, nu m-a pus să fac nimic în casă pentru că eram copilul bolnav care avea nevoie de (supra)protecție. Iar o perioadă considerabilă din copilăria mea, până spre adolescență chiar, nu am fost incredibil de autonomă din cauza medicației și a cât de capabilă eram fizic să fac anumite lucruri (cam greu să te ridici chiar și din pat când te dor articulațiile și ești un copil depresiv).

B. Pattern

Într-atât de tare nu mi-a plăcut niciodată să fac curat încât, după ce m-am mutat singură, treptat, au început să se adune luni de zile (și două luni de zile, nu știu dacă mai mult) în care să nu dau cu aspiratorul, să nu șterg praful, să nu spăl pe jos, să nu curăț în baie și bucătărie. Spăl rufe când încep să rămân fără haine sau lenjerie intimă, dar nu calc decât cămăși (alte haine doar dacă am chef sau chiar mă deranjează că sunt șifonate sau pentru că sunt haine formale), iar vasele tind să le spăl abia după ce se strâng destule, ca să nu folosesc mașina de spălat vase aproape goală (observație primită din partea mamei mele să nu mai folosesc mașina de spălat vase doar pentru 2-3 vase, cum făceam când m-am mutat singură, pentru că nu are rost să irosesc atâtea resurse, iar pastilele de săpun pentru mașină costă destul), sau când am nevoie de ceva specific. Le mai spăl și de mână, dar mai rar, și dacă spăl un maldăr mai mare de vase, până la final, mă doare spatele în zona lombară.

Poate că în primă fază, când mă mutasem singură de puțin timp, poate în primăvara lui 2023, posibil până la terminarea anului școlar 2023-2024, cât am mai fost profesoară de română, făceam curat mai constant, o dată la două sau trei săptămâni. Pentru că așa văzusem acasă și atunci îmi făceam și timp să curăț. La asta se adaugă faptul că în anul școlar 2023-2024 am și dat meditații la română, așa că era și presiunea de a face curat ca să arate apartamentul cât de cât decent. După ce am renunțat la profesorat, situația s-a înrăutățit din varii motive. Dar cred că răspunsul se poate rezuma la: dacă am de ales între a mă obliga să fac curat și a încerca să mai și trăiesc în corpul meu, să-mi simt emoțiile, durerile, a înțelege de ce sunt unde sunt, am preferat a doua variantă.

Dar nici după ce m-am mutat singură, nu a devenit neapărat mai simplu să fac curat, chiar dacă puteam să-mi pun muzică și, de data asta, să și cânt, sau să mai dansez din când în când, să fac pauze când vreau, să fac curat doar într-o cameră într-o zi, iar în următoarea, în altă cameră, la ce oră din zi vreau (nu e ca și cum vecinii nu mai folosesc bormașina și la 8 dimineața), să fac totul în ritmul meu. Corpul meu își amintește toată rușinea din jurul curățeniei, toate resentimentele la adresa mamei mele, toată furia că a încercat toată viața să mă înregimenteze în imaginea ideală de ce înseamnă pentru ea normalitatea, toată vinovăția transformată în rușine, toată oboseala că în fiecare zi urc același deal cu același bolovan (substitut pentru mama) și la finalul fiecărei zi se rostogolește peste mine și trebuie s-o iau de la capăt. Corpul meu a înmagazinat toate acestea + frustrarea, așa că acum, când nu mai trebuie să performeze perfecțiunea întruchipată, care n-a fost niciodată de ajuns pentru cine era menită, refuză să mai facă o grămadă de lucruri, printre care și curățenie. Problema e că, între timp, mi-a devenit aproape imposibil să mă conving să mă apuc. Mă lovește brusc oboseala, lipsa de chef, procrastinarea, sila. Ajung să fac altceva: să mă plimb, să scriu, să citesc, să dorm, să mă masturbez, să gătesc, să pictez, orice, numai să fac curat, nu. Ultima oară când am făcut curat, am făcut-o pentru că începuseră să mă enerveze și pe mine rotocoalele de praf și de păr de pe jos.

C. Severitate

Nu știu cât îmi afectează asta relațiile cu ceilalți. Adică cu mama cu siguranță mi-o afectează, dar ce nu-mi afectează relația cu mama mea? Ultima oară ea a ajuns să facă curat în apartamentul meu în preajma Paștelui pentru că venise să spele geamurile de la apartament. Evident că a și făcut curat. Eu am plecat să mă plimb, ca să nu fiu nevoită să stau în disconfort în propria casă cât era mama acolo. Când m-am întors, încă nu plecase. În loc să-mi facă acest serviciu și atât, a trebuit să mă întrebe de când nu mai făcusem curat și, evident, să mă judece pentru că nu fac mai des. Nu conta că de două săptămâni, de când aveam pompă de insulină, cu tot cu senzor de glicemie, alertele provocate de senzor nu mă lăsau să dorm cum trebuie peste noapte. Majoritatea ajutorului din partea mamei mele vine cu foarte multă manipulare emoțională din partea ei. Alte dăți, se apucă să-mi spele ea vasele din chiuvetă, pentru că o deranjează pe ea. Evident că n-o face niciodată fără să transforme ajutorul într-o armă împotriva mea. Altfel, nu știu dacă sunt genul care nu primesc oameni în casă din cauza lipsei de curățenie. Oricum, nu am prieteni atât de apropiați prin Brașov încât să-i invit la mine sau să mă duc la ei atât de des. De multe ori, depinde de context. Uneori, s-ar putea să conteze și de cât timp am făcut curat ultima oară, dar nu e cel mai important factor curățenia în a aduce pe cineva acasă. La toate acestea se adaugă și simptomele depresive pe care le-am avut de la finalul anului 2024 până în prezent. Habar n-am dacă întrunesc toate condițiile pentru a mi se pune diagnosticul de depresie, dar 2025 a însemnat până acum excavare emoțională, alte relații pierdute (cu o fostă prietenă care credeam că e prietena mea, dar când am făcut un bilanț, altfel a arătat situația; cu fosta mea terapeută) pe lângă cele pierdute în ultimii doi ani, pierderea jobului, exploatare într-un job în care am intrat de frica ideii de a sta fără job, singurătate, prea multă autoanaliză, mult plâns cu suspine și o chestionare generală a vieții mele. Mă gândesc că și asta se poate adăuga motivelor pentru care relația cu curățenia s-a înrăutățit.

Pe mine mă afectează în sensul în care reciclez constant aceeași rușine și furie legat de faptul că nu mă ridic la standardele mamei mele prin faptul că nu fac curat mai des. Mă afectează când începe să mă deranjeze rotocoalele de praf combinate cu fire de păr (dar îmi și aduc aminte cum mama mea comenta constant când îmi vedea firele de păr prin casă când încă locuiam cu părinții mei și mă întreba dacă mă pieptăn prin casă, de parcă părul meu cădea doar ca s-o enerveze pe ea), iar la un moment dat mă decid să fac curat pentru că mă deranjează îndeajuns de tare.

D. Vagi urme teoretice

Această parte a fost adăugată după ce am scris toate celelalte părți, așa că dacă nu se leagă în totalitate ideile într-un mod coerent, de-asta nu se leagă organic.

Potrivit lui Freud, conflictele din stadiul anal al dezvoltării psihosexuale pot contribui la formarea unor atitudini ambivalente față de ordine, curățenie și control. Probabil din perspectiva acestuia, nici eu, dar nici mama mea nu ne-am rezolvat conflictele din stadiul anal al fiecăreia, nu doar al meu, din moment ce curățenia e o formă de control pentru ea, iar lipsa curățeniei e manifestarea lipsei mele de autonomie. În timp ce mama mea e prea preocupată de retenție, eu sunt preocupată de a da drumul (măcar lipsei de „perfecțiune” în ceea ce privește curățenia). Și nu ne-am rezolvat niciodată acest conflict.

Bandura, pe de altă parte, concluzionează în legătură cu modelul său despre învățarea observațională că, dacă nu există motivația necesară pentru a reproduce un comportament, n-o s-o facem, oricât am fi învățat observațional să facem acest lucru. Poate că a existat o perioadă din existența mea în care reproduceam comportamentul care era așteptat de la mine, adică să fac curățenie, pentru că știam care va fi recompensa dacă n-o fac (durere emoțională că mama nu mă iubește), dar în momentul de față sunt prea conștientă că în ambele variante, fac sau nu fac curat, durerea e tot acolo, că nu mă iubește mama mea cum vreau eu. Poate că în trecut mi-era frică de critica ei și puteam să fac față invalidării presupuse de incapacitatea mea de a mă onora pe mine ca ființă, dar acum mi-e mai frică să fac ceva contra propriei voințe decât să nu performez curățenie pentru mama mea. Ce motivație poate să existe în a face ceva care știi că te va durea, care e asociat cu suferință, cu nevoia de a performa? Nu văd nicio eficacitate de sine în povestea asta.

Deci & Ryan, în teoria lor despre motivație și autodeterminare, se axează mult mai mult pe „de ce” decât pe „cum” suntem motivați. Evident că în teoria lor capătă mai multă greutate motivația intrinsecă decât cea extrinsecă, pentru că „de ce”-ul e ce ne face să acționăm, pe când „cum”-ul ne arată cum o facem, ce înseamnă asta. În ecuația asta, pentru mine, nu există motivație intrinsecă mai mult de „mă deranjează să văd rotocoale de praf pe jos”, ceea ce înseamnă că nu am internalizat niciodată nevoia de a face curățenie pentru că nu e o activitate care să-mi facă plăcere să o fac. E ceva ce trebuie făcut, iar corpul meu, după ani și ani de „trebuie să faci asta”, refuză să mai facă orice se simte ca o greutate, ca o piatră de moară atașată pe care trebuie s-o care peste tot prin viață. Când fac curat, eu asociez asta cu lipsa autonomiei, care, în acest model, e o nevoie de bază a oamenilor. Nu mi s-a respectat autonomia în foarte multe contexte de creștere, nu doar strict legat de a face curățenie. Multe lucruri oricum le făcea mama mea, cu nevoia ei de control, în contextul în care am fost copilul bolnav și „neputincios”. Acum, că locuiesc singură, nu mai trebuie să performez pentru nimeni curățenia sau ordinea.

E. Intervenție

Aș vrea să pot spune că am lucrat această fobie non-clinică a mea la terapie, dar n-am făcut-o, pentru că mama mea a fost constant rana din viața mea. Am lucrat relația cu ea, dar nu cred că nu va exista ziua în care nimic din ce zice sau face și are legătură cu mine să nu reprezinte un trigger. A fost mai rău, dar încă reușește să mi se bage pe sub piele, mai ales când sunt vulnerabilă din punct de vedere emoțional. Și chiar dacă aș fi ajuns să lucrez în terapie în mod specific această problemă, cunoscându-mă, nu aș fi aplicat niciuna din sugestiile primite pentru că nu suport să mi se spună ce să fac, nici măcar în terapie. Prefer să ajung singură la soluțiile care mă ajută pe mine, în ritmul meu, chiar dacă încăpățânarea mea îmi îngreunează viața.

Posibilele soluții pe care le-aș putea aplica ar fi:

1. Soluția cognitiv-comportamentală: să schimb modul de raportare la sarcină. În loc să văd curățenia ca un performance, ca un standard pe care trebuie să-l ating pentru a obține validarea mamei mele, să încerc să-mi spun că e un mod de a avea grijă de mine, că e despre mine, nu despre mama mea care nu m-a acceptat niciodată în termenii mei. În fond, nu urăsc curățenia, ci procesul în sine și modul în care mă face să mă simt. Nu e ca și cum nu am grijă de mine cât de bine pot, în condițiile date. A face curățenie e tot un act de grijă față de mine, la finalul zilei, la fel ca și vindecarea emoțională.

2. Tot o soluție din aria comportamentală: expunere graduală. Ceea ce oarecum am făcut deja, dar nu există și constanța, obiceiul. Am încercat să fac curat treptat, într-o zi într-o cameră, în ziua următoare sau peste două zile, în altă cameră. Uneori tind, tocmai pentru că sunt dezordonată, să mă hiper-concentrez fix pe lucruri mici, cum ar fi să strâng toate cariocile, highlight-erele, hârtii, agende, bilețele etc. de pe birou și să treacă o oră făcând doar asta. Mi-am pus și muzică/podcasturi/fundal sonor de orice fel. Am și cântat și/sau dansat. Simplul gând că am de făcut curat îmi face corpul să nu mai vrea să se miște deloc. E un proces continuu de ajustare și reajustare.

3. Soluția psihodinamică: ancorarea emoțională. Înainte sau/și după ce fac curat, oricum aș defini acel act de curățenie, să scriu despre asta într-un jurnal. Să reflectez asupra eului care face sarcina: cine e acea Iulia, ce voce se aude în capul meu când fac asta, cum mă face să mă simt, dacă mă pot raporta la autonomia mea ca adult. Pentru mine sună doar a excavare emoțională, ceea ce am tot făcut din toamna lui 2024 până când scriu acest eseu, și am obosit să fac asta și să tot integrez. Vreau doar să exist.

4. Regulare emoțională și senzorială: să mă mișc înainte sau/și după ce fac curat într-un mod care să fie asociat cu libertatea de mișcare, pentru a nu ține în corp toată emoția negativă asociată actului de a face curățenie. Ceea ce, din nou, am spus mai sus că încerc să fac, dar mai degrabă în timp ce fac curat, nu înainte sau după: dansat, cântat.

F. Concluzie

Cred că e clar până în acest punct că fobia mea non-clinică față de curățenie nu are legătură cu curățenia per se, ci cu tot bagajul emoțional atașat actului în sine. Inclusiv scrierea acestui eseu m-a epuizat emoțional și fizic.

POST-SCRIPTUM: Nu-mi scriu așa toate eseurile pentru facultate. La aceeași Psihopatologie, am avut de scris și un eseu despre matematicianul John Nash, care a suferit de schizofrenie, iar ăla a fost scris mai tehnic, că na, trebuia să dau simptomele pentru schizofrenie din DSM5, să descriu comportamentul lui John Nash , de-astea.

Ceea ce nu am mai zis în eseu, că deja scrisesem destul în el, e că știu că e tot o formă de control/autonomie pentru maică-mea nevoia ei de a face curățenie oriunde vede ceva care o deranjează. Mă rog, nu chiar oriunde. Oriunde își permite, adică la ea acasă și la mine, că în capul ei, probabil încă sunt extensia ei. Și știu că are legătură cu modul în care mamaie, adică mama ei, ținea casa când era ea mică. Și, de fapt, nici nu știu dacă are legătură cu mamaie, cât cu bunicul, pe care nu l-am cunoscut, dar care era violent fizic cu mama, fiind cea mai mare dintre copiii familiei. Ironia sorții e că aceeași nevoie de control/autonomie a maică-mii îmi încalcă mie nevoia de autonomie, pentru că, nu-i așa, căcat se întâmplă. Trauma transgenerațională (știu că nu e tocmai un concept acceptat în toate cercurile psihologice/psihoterapeutice) zâmbește din mormânt în momentul de față.